Rafturile cedează sub greutatea vremii… de două săptămâni nimeni nu s-a atins de ele, le e dor de Dostoievski, de Stendhal şi de Paller.
Patul stă neacoperit, nici pernă pe care să îmi pun capul, nici înveliş cu care să îmi trec frigul!
Aparent, întrerupătorul veiozei funcţionează, dar declanşat, acesta nu reuşeşte să aprindă lumina… probabil trebuie schimbat becul.
Luminez camera cu o lumânare şi mă izbeşte reflexia din geamul gol, fără perdea; un fior rece mi se strecoară în sân şi nu simt niciunde căldura de acasă.. căldură pe care am lăsat-o în lacrimi când am plecat şi după care tânjeam în fiecare zi acolo, printre atâtea feţe străine.
Am luat cearceaful colorat şi perna moale cu mine… acum, patul meu stă gol!
Am crezut că voi putea reconstitui atmosfera de acasă, dar abia acum mi-am dat seama…
nicăieri nu mai e “ACASĂ”, pentru că nu mai suntem noi! Nu mai suntem noi, cei care luminam căminul cu veselie, care dădeam viaţă rafturilor pline de cărţi, care îmbrăcam patul cu o feerie de culori, care acopeream pereţii cu tablourile noastre din excursii, care lăsam vântul să sufle perdeaua prin geamul larg deschis… atunci când râsetele noastre veseleau vecinii.
Ieri, m-am simţit ca o străină în spaţiul dezbrăcat şi rece, unde odinioară, nu demult, chiar şi aşternuturile îmi ştiau mirosul..
Azi, sunt acasă, dar nu acolo, ci aici.
În noul meu adăpost, cu aceleaşi tablouri, dar care atârnă pe alţi pereţi.
Cu aceleaşi cărţi, dar care slăbesc alte rafturi.
Aceeaşi pernă, dar pe alt pat. Tot al meu. Dar nu acelaşi.
["există un timp al tuturor lucrurilor uitate! când tot ce ai strâns, toate feţele, toţi oamenii, toate locurile, se adună într-un singur loc, acelaşi, dar mereu altul!"]
)!
)
