Un blog obişnuit

Şi iar m-am trezit foarte târziu, pe la orele 12 ale amiezii… nu ştiu, ceasul ăsta al meu ticăie, dar nu îşi mai mişcă acele; ca şi cum timpul a rămas pe loc.
Atunci, poate că aş vrea să fiu mereu liceana veselă care deschidea cartea de română la aceeaşi pagină în fiecare oră şi care ajungea la şcoală la aceeaşi oră târzie de opt şi zece indiferent de zi sau de anotimp…
Ciudat lucru cum atunci când fac o incursiune în trecut mă tot gândesc la perioada liceului; poate pentru că nu au trecut decât două luni de când s-a trerminat! Au început să aibă loc tot soiul de schimbări în viaţa mea şi nu îmi prea plac…
De ce trebuie să renunţăm mereu la un lucru pe care îl facem cu drag? De ce nu mai putem gusta o îngheţată cu aceeaşi poftă cu care o făceam atunci când eram copii?
Şi de ce nu putem lua cu noi toate acele lucruri care ne fac să zâmbesc? cum ar fi o bulgăreală dintr-o zi de decembrie în curtea şcolii, sau primul răsărit al verii?
Dar zgomotul roţilor de tren în drumul spre mare? Da, da! şi dimineaţa târzie de după majoratul tău?
Aş vrea să le pot scrie pe buzele mele, să le gust la fiecare sărut de-al lui (oricare ar fi el), să le pot spune întregii lumi, să mă bucur de ele în ficare clipă!
trezeşte-te Cristina! Nu mai visa atât!
E amiaza deja!

Ziua cea mare a sosit… 21 iulie, admitere la FJSC.
M-am trezit foarte bine dispusă, am traversat Cişmigiul, două staţii cu 336-le şi doar o sală mă mai despărţea de examenul pe care eu îl consideram decisiv pentru viitorul meu!
Am crezut cu fiecare fibră a fiinţei mele că voi reuşi, dar.. nu întotdeauna se întâmplă aşa cum vrem!
Şi.. visul frumos s-a terminat :-<
Nu-i nimic, se va naşte altul!

Mi se pare incredibil! Nici bine nu am călcat pe pământ bucureştean, că m-am şi văzut la volanul unei dacii 1310, conducând :O!
Aproape că am intrat în Dâmboviţa! în râu, adică )

Mica se ţinea strâns de scaunul meu şi se ruga în şoaptă!
Roagă-te şi pentru noi mica, mare e puterea ta ))

Mi-am făcut bagajele în seara asta… grea decizie, aveam de ales între o valiză mare, mare, în care să încapă o duzină de haine, pelerina (dacă plouă?), cărţile, da, cărţile! să nu uităm de cărţi! şi să mai rămână loc şi pentru speranţele pe care ţin morţiş să le iau cu mine!
Cealaltă variantă era tot o valiză mare, dar nu încăpea pelerina )
aşa că am renunţat la cea din urmă şi am luat speranţele cu mine, mă voi urca în tren, voi sta la geam şi voi număra stâlpii până când voi adormi…
Bucureşti, here I come! :-p

later add, special pentru mica: nu am mai stat la geam, a greşit tanti de la ghişeu numerele locurilor !

Mhm, a treia zi consecutivă în care stau acasă, fără chef de nimic, deschid DOOM-ul şi îl închid la loc…
De vină e vremea, nu am chef nici măcar să mă gândesc la el, lucru care înainte era o necesitate pentru ca zilele mele să prindă gust… dar, aşa sărate cum sunt, îmi plac aceste zile monotone!
“Plouă, plouă!
Babele se ouă!”

“Obişnuiam să fiu ceea în termeni academici ar putea fi tradus ca: o fată “conform prevederilor, cum trebuie”, adică normală!
Nu ştiu cum reuşeam, îmi amintesc vag, să fac din fiecare zi una deosebită, să am mereu pregătit un zâmbet larg pe buze care ar fi şters fără drept de apel orice urmă de tristeţe!
Aveam (prostul) obicei de a râde de defectele mele, nu mă plângeam de nimic şi aveam o mulţime de prieteni!
Dar toate astea mi se pare că ar fi fost acum 50 de ani, deşi nu a trecut DECÂT un an…
Acum nu pot decât să simt o lipsă acută de “EU”!
Ce s-a întâmplat de atunci?
Nu, nu am suferit niciun accident în care să rămân mutilată sau fără vreun membru şi nici nu am pierdut pe nimeni drag (fizic vorbind)…
Cu toate astea, am sufletul bolnav şi am rămas aproape singură, fără prieteni… de câte ori m-am întrebat cum am reuşit performanţa asta de atâtea ori am rămas fără răspuns!
Tot ce pot să spun cu exactitate este că sunt precum un bolnav de cancer care agonizează pe patul de spital, respiră conectat la aparate şi inima îi bate când prea încet din cauza bolii când prea tare de dragul amintirilor…
Cancerul meu este depresia, aparatul de care depind pentru a respira sunt puţinii oameni care mă iubesc şi care încă au încredere în mine!
Treptat, rămân cu nimic, doar cu alte semne de întrebare…”
Confesiunea unei tinere de 19 ani care a preferat să rămână sub anonimat

Prezentat,
Examinat,
(între asta şi ce urmează, o grămadă de emoţii)
Trecut.
Când cineva mi-a spus: “stai liniştită, bacalaureatul va trece pe nesimţite, ca şi cum nu ar fi fost”, i-am zâmbit amabil şi în sinea mea spuneam: “cred că eşti nebun”…
Iată, acum, după ce într-adevăr s-a terminat, mă trezesc spunându-mi că cea nebună am fost eu!
Bacalaureatul e rău, e bun în acelaşi timp, fără scrupule sau limite, e greu dar foarte uşor, e roz sau negru, emoţionant şi gălăgios- ar spune alţii.
Fără sens- aş spune eu.
Nu contează mijloacele pe care le foloseşti, scopul e acelaşi pentru mii de absolvenţi: să treacă BAC-ul!
L-am trecut şi eu, dar nu m-au impresionat poeziile de la română sau legile lui Viete şi integralele de la matematică, m-am lăsat însă impresionată de acest joc murdar şi parşiv, în care elevii şi profesorii îşi pătează mâinile cu urme de bani, mulţi bani, pentru ca foile de examen să nu fie predate cu acelaşi “alb” cu care au fost primite!
Adevăratul examen al maturităţii abia acum începe!