Un blog obişnuit

În timp ce îmi făceam temele la mate, mă gândeam la ce mi-ar putea face sfârşitul de săptămână mai frumos (şi iată ce atentă sunt eu când imi fac temele la mate )… nu ştiu de ce mi se făcuse tare dor să dorm după sobă, la bunici, să aud cum arde focul şi cum trosnesc lemnele în sobă… aproape că am uitat cum miros aşternuturile groase de pe patul cu saltea de paie care înţeapă plăcut… să port şosetele de lână croşetate de bunica care mă aşteaptă mereu în valiza de lemn de sub pat, acolo unde sunt ghemurile colorate şi cu care mă jucam când eram mic copil; să trag cu privirea la pereţii proaspăt văruiţi de Paşte pe care atârnau carpeţelele ţesute de bunica prinse în câteva cuie ruginite. Ţin minte că mă amuza tare să coc cartofi pe plită, să aud cum sfârâie în timp ce se rumenesc, mi se făcuse dor şi gata!
A doua zi, vineri fiind, am plecat spre seară la ţară… eram doar eu în microbuz, mă gândeam că dacă nu mi-ar fi fost aşa dor de toate acestea, domnul şofer nu ar fi avut nici măcar un călător, nici măcar 5 lei pentru o cursă si totuşi…
Când am ajuns în faţa casei, îmi apărea ca în amintirile mele, dar noapte îi schimba umbrele, le lărgea şi le mărea… am tras de zăvorul porţii şi s-a deschis greu, scârţâind… nu îmi amintesc să fi fost aşa înainte, a îmbătrânit poarta… oare bunicii au mai îmbătrânit?
Pe geam se vedea lumină, abia aştept să intru… şi da, totul era ca înainte… aici nici o umbră nu schimba imaginea pe care mi-o aminteam… era exact aşa cum o ştiam… cu mirosul de lemne, de ţesături şi de cartofi copţi pe plită :X
o linişte interioară a pus stăpânire pe mine, eram în sfârşit “acasă”, acolo unde am copilărit… totul era ca odinioară, aici timpul nu şi-a pus amprenta decât pe bunicii mei, care au chipul mai brăzdat de bătrâneţe şi suferinţă, iar mâinile bătătorite şi asprite de munci grele.
Cu toate acestea, zâmbesc şi începem să depănăm amintiri… “(…) şi te-ai urcat Cristina, în iesle, să nu te mănânce oile cu tot cu buruiene… dar nu mai ţii tu minte, erai prea mică”

M-am gândit mult înainte să scriu acest articol… am schiţat chiar câteva idei pe caietul de română, în oră, când mă copleşea dorul de el…
aş putea să scriu rânduri, rânduri, chiar pagini întregi despre acest “el” care îmi stăpâneşte acum fiecare celulă din existenţă!
Dar mă limitez nu la a spune că “ne-am cunoscut într-o staţie de metrou, el ascultând muzică la I-Pod, eu citind “Memoriile unei gheişe”, ne-am privit şi a fost dragoste la prima vedere, bla, bla, bla…”-simple plăsmuiri… voi spune în schimb că aveam de mult o pasiune pentru… “posteriorul” său :”>
“Mare om, mare caracter, acest domn T”
___________________________________________________________
CARACTÉR ~e n. 1) Felul de a fi al unui individ; fire; natură. ~ dârz. 2) Ansamblu de dispoziţii înăscute, care constituie structura psihică a unui individ. ~ flegmatic. 3) Proprietate morală care se manifestă prin perseverenţă, vigurozitate şi corectitudine. A avea ~. 4) Personalitate care demonstrează asemenea calităţi. ~ puternic.
___________________________________________________________
Iată de ce îl iubesc 8->…aaa … cât pe ce să uit, şi pentru că “nu e analfabet “

Şi mă gândeam azi în timp ce mă întorceam plictisită, ca dealtfel în fiecare zi, de la şcoală, cum de reuşesc mereu să ies la tablă la ora de mate?
“Făcând abstracţie de introducere (nu ştiam cu ce să încep, îmi cer scuze dacă nu a fost un mod tocmai inspirat:D), totuşi, întorcându-mă de la şcoală, traversând Pietonalul, dau nas în nas cu o prietenă foaaarte bună de a mea cu care nu am mai avut contact de multă vreme, lipsa acesteia fiind vinovată de multe dintre zilele mele monotone şi triste: fericirea!!
-Bine te-am regăsit! îi spun entuziasmată la vederea ei şi dau să o îmbrăţişez cu multă căldură, căci, după cum am mai spus, mi-a lipsit mult.
-Tocmai mă gândeam la tine, îmi răspunde zâmbind… nu ne-am mai văzut de mult!
mă îmbrăţişează la rându-i puternic şi cât pe ce să îmi dea lacrimile din cauza ei;
-Am crezut că m-ai uitat…, îi spun eu într-un final, după ce m-a lăsat din strânsoarea ei;
-M-am gândit mereu la tine şi am tot încercat să te găsesc, însă mi-au fost potrivnice tristeţea, amărăciunea… îndeosebi supărările! Am bătut de multe ori la uşa ta…o dată, mi-a răspuns tristeţea şi mi-a spus că nu îţi mai sunt de folos, că ea îţi este tovarăşă mai bună…
Vreau să o întrerup, schiţez un gest de contrazicere, dar mă roagă din priviri să o las să continue…
-Eu am refuzat să cred că e adevărat, tristeţea nu îţi este niciodată o prietenă loială şi eu ştiam cât de mult mă iubeşti!
Aşa că am venit a doua oară… speram să îmi deschizi tu, dar am fost dezamăgită văzând în locul zâmbetului tău, amărăciunea… a fost o lovitură grea atunci, dar nu m-am lăsat bătută!
Bineînţeles că am venit a treia oară, însă nu am mai apucat să bat la uşă, că supărările au dat năvală peste mine din casa ta!
Atunci lucrurile mi-au fost clare, am ştiut că te-ai obişnuit cu lipsa mea!

Simţeam că mă podiresc lacrimile… nu aveam cum să justific contrariul, căci adevărat vorbise… i-am spus doar:
-Am sperat mereu că te vei întoarce!
-Ia spune-mi drept, mi-a răspuns, aşa-i că acum tu mă căutai pe mine?
Nu am ezitat o clipă în a-i răspunde:
-Te caut de mult!
-M-ai găsit! îmi răspunde voioasă cu o lucire limpede în privire…”
Atunci copilul continuă să se joace bucuros cu paleta în nisipul ud, în timp ce porumbeiii îşi iau zborul speriaţi fiind de entuziasmul micuţului… iar eu îmi continui drumul FERICITĂ spre casă:)

Bate vântul destul de puternic, încerc să îmi aleg cuvinte cât mai potrivite,dar nu pot spune că “adie uşor”, când de fapt rafale de vânt ridică ambalaje de la chips-uri, hârtii şi alte elemente poluante şi le rostogoleşte deasupra străzilor stropite de ploaie… E o atmosferă dezolantă, m-am udat la picioare şi începe să mi se facă tot mai frig. Îmi strâng braţele în jurul trupului… suflu puternic în pumni şi îmi simt respiraţia fierbinte dureros de plăcută… sângele se repune în mişcare… mă uit acum în vitrina unui magazin, am nasul atât de roşu încât aă putea cu uşurinţă să candidez pentru postul de “Rudolf” -renul lui Moş Crăciun… simt că dacă mai stau aşa mult timp, nici nu îmi voi mai aminti ce tocmai am spus că simt…
Ştiu doar că trebuie să înaintez, să duc misiunea la capăt, nu sunt genul de fată care se dă bătută; şi totuşi, ce simt? miros de cafea fierbinte?!?… poate că simţurile îmi joacă feste, însă…ridicând privirea, dau nas în nas cu emblema unei cafenele.
Pare pustie dinafară, cu toate astea ,paşii mă poartă mecanic către uşă, mâna tinde să o deschidă, şi mie îmi miroase tot mai plăcut a cafea…
M-am înşelat. Cafeneaua nu era pustie..erau acolo o mulţime de scaune, mese, ceşti de cafea murdare, una e vărsată pe masa din stânga uşii, o jumătate de covrig împrăştiat pe aceeaşi masă…poate se pregătesc să închidă (deşi ora târzie trădează acest prim gând)
şi iată că iar m-am înşelat.
de după uşa de la bar apare un om cu figura lată, cu obrajii brăzdaţi de riduri…se opreşte, ridică privirea din pământ şi se uită lung la mine, frecându-şi degetele aspre de bărbie, trecându-le peste barba crescută dezordonat…pentru un moment am simţit că îmi ingheaţă sângele, îşi fixase ochii lacomi pe mine şi păreau să vadă în interiorul meu…din simplu impuls, am dat un pas înapoi.
Un zgomot imi distrage atenţia şi privirea mea se îndreaptă către tejgheaua de la bar, timp în care straniul personaj masculin, îşi retrage privirea şi aprinde liniştit o ţigaă…îl urmăresc cum merge către masa pe care zăceau ceaşca de cafea răsturnată şi jumătatea de covrig uscat…scoate un ziar din buzunar şi începe să citească liniştit…nu îmi dă nici cea mai mică atenţie…curiozitatea mă ţine pe loc şi mă determină să mă apropii de el…cum înaintam, o pagină din ziar cade, dar barbatul nu schiţează nici cel mai mic gest de surprindere, s-ar zice că a lăsat-o să cadă intenţionat.
Mă simt obligată să o ridic şi să i-o înapoiez…îi spun: “v-a căzut pagina asta domnule…”
ochii îmi scânteiază de curiozitate şi înainte să apuc a i-o înmâna, citesc un titlu mare:
“DUMINICĂ, 1 FEBRUARIE , LA O CAFENEA”…merg cu privirea mai departe…”o tânără adolescentă a fost ucisă cu bestialitate de un necunoscut consumator….”
am reuşit doar să clipesc, timpul s-a oprit în loc…