Un blog obişnuit

Nu că nu mi-aş dori mult să merg la Alba-Iulia8->, doar că nu am nici un chef..(:|
E o perioadă ştearsă, în care nu mă trage inima să fac ceva anume… merg la ore din obişnuinţă (mai nou, să fac chetă şi să mă ajute colegele, txs girls), dacă se întâmplă să dispun de resurse baneşti încat să merg la magazin să îmi iau ceva de ronţăit, mai bine mă lipsesc (şi uite-aşa slăbesc 10g \:d/), nu îmi explic lipsa asta de interes care mă caracterizează în ultima vreme, o fi de vină frigul:-??
Chiar:O…nu m-am mai uitat de mult la desene animate…
merg să mă “droghez” cu un episod din Tom&Jerry:)

later add:ce m-a enervat cum îl bombarda Jerry pe Tom cu artificiiX(! mereu se întâmplă aşa!! mai mult îmi plac episoadele în care ei se înţeleg sau în care motanul îi face zile fripte şoricelului!
Totuşi, bună terapie, o recomand cu căldură;))

E destul de greu când ai o vârstă atât de fragedă, acum, când caracterul unui om se formează şi se modelează, la 18-19 ani… să ştii că nu mai ai pe nimeni pe lume şi să te întrebi de ce e Dumnezeu nedrept cu tine, când tu nu eşti decât un suflet de copil… cu ce ai greşit?
Cu nimic.
Viaţa ne loveşte uneori atât de tare încât, căzuţi la pământ, abia ne putem ridica privirea către înaltul cerului… e greu, dar tu o vei face, vei trece şi peste asta!
Aminteşte-ţi doar ă suntem alături de tine!
Te iubim,Tudor!!

“Que sait-on du travail quand on a 18 ans et que l’on se prepare au bac?(…)” şi de aici, firul se rupse…subconştientul meu a adormit profund cu capul pe cartea de franceză, în timp ce Maria citeşte lecţia de la pagina 35.
Sunt răpusă de oboseală, şi dacă acasă nu am reuşit să dorm, recuperez la cursuri … dar lucrul ăsta nu mă împiedică să fiu fericită, stau ascunsă în banca a 4-a de la geam, nimeni nu mă observă, prin urmare îmi trăiesc în continuare fantezia, şi visez.. mă las purtată de un copleşitor sentiment de linişte interioară pe care omul îl simte când este împăcat cu toate… aşa cum sunt eu azi…8->;
Aud soneria, care cu doua zile în urmă mi se părea ca o eliberare din subjugul orelor, însă nu îmi dau seama dacă e real sau dacă nu cumva visez; îndrăznesc să deschid ochii şi văd o agitaţie în clasă de nedescris, s-ar zice că e pauză…
Îmi îndrept privirea către ultima bancă din rândul meu, unde Lucian lipea o floare cu superglue:|
“Săraca floricică, i-a căzut o frunză, hai să o lipim la loc” )))
Eh, fiecare face ce vrea, ce simte…şi totuşi, cum să lipeşti o floare cu superglue?:-/
)

Cu fiecare zi care trece am tot mai multe dorinţe, tot mai multe vise…la 5:30 AM, azi ,mi-a sunat ceasul(telefonul)şi, evident nu m-am trezit… vinovatul(cum ar zice doamna Andreescu cand prezintă spectacolele noastre:-j) acestui eveniment se face un vis pe care îl trăiam cu prea mare intensitate la acea oră, de ce să mă fi trezit? (nu aveam ore, doar mi se părea )… aşa se face că acum nici măcar nu mai ştiu ce visam, atât de limitată este gândirea umană (sau mai bine spus, a mea;)))…
cert e că toată ziua a fost o stare de visare continuă 8->… chiar şi la ora de matematică trăiam un vis; dacă se întampla să privesc persoana de la catedră care se agita atât de mult să ne explice nu ştiu ce raţionament, vedeam oricum prin ea…
mai priveam din când în când pe geam, îmi doream să văd din nou familia de ieri aşezată la masă, dar erau trase jaluzelele şi nu era nici ţipenie de om în apartamentul lor… atunci îmi doream să ştiu oare unde erau… la supermarket, făcând cumpărăturile, sau poate în vizită la o rudă… cu siguranţă la plimbare prin oraş nu erau, le era potrivnică vremea… vedeam cum respiraţia mea aburea geamul, am început să desenez cu degetul o floare… ce frig afară, brrr! Am tras geaca pe mine şi îmi doream acum să nu fi fost atât de frig… îmi doream să treacă mai repede ora asta şi cealaltă, să vină ora 14:00 ca să mă aştepte EL după ore 8->…
Se auzeau mişcări prin clasă, colegele mele scriau ceva, mi-aş fi dorit să ştiu şi eu ce anume scriau… Maria iese la tablă şi începe să rezolve un exerciţiu. Ora s-a terminat…
Mi-aş dori acum să vină mai repede sfârşitul de săptămână…

Îmi amintesc de vremurile copilăriei, când îmi legam măseaua de aţă şi aţa de mânerul uşii… asta aş fi vrut să fac azi dimineaă când m-am trezit cu o durere de măsea îngrozitoare… mi-am spus “eh, cred că îmi creşte măseaua de minte” (aveam mare nevoie de ea:D), dar de unde?
La ora de română a început aşa tare să mă doară, încât vedeam prin tablă, auzeam ecoul a ceea ce se vorbea, eram total absentă… şi culmea ironiei, afară era aşa frumos… mă uitam pierdută pe geam, vedeam la etajul 3 al blocului de vis-a-vis o familie aşezată la masă, dar ei nu mă vedeau pe mine, mă uitam cum aşeza o femeie tacâmurile şi cum o fetiţă micuţă alerga printre picioarele ei (mai târziu a primit o palmă pentru asta;))), cineva a tras jaluzelele! Dar,vai! Nu erau cele de la geamul “familiei fericite”, ci de la geamul pe care priveam eu…
“Eh, Cristina e îndrăgostită”, s-a conformat profesoara şi m-a lăsat cufundată în visele mele… mă întorc la masa eroilor mei, mâncau liniştiţi… iar pe mine continua să mă doară măseaua…
Căutam o aţă să o leg de uşă.

“Ca să îţi treacă măseaua, ia un algocalmin” ) – bună idee

Nu ştiu cum sa face că imediat ce pun capul pe pernă (am făcut “pepefonie”:))) îmi vin nişte idei extraordinare referitoare la ce articole să mai postez pe blog. Dar, evident, cum de obicei orele sunt prea târzii şi oboseala covărşitoare, nu mă apuc de scris chiar atunci, îmi promit că a doua zi o voi face… problema e că a doua zi deja le-am uitat .
Sunt mulţi care mai mult ca sigur mă vor critica pentru că nu sunt prea originală (că pentru a avea un Blog trebuie să fii original:-@), că trebuie să scriu ce simt şi să fie idei spontane, nu gândite, etc, etc…numai că nu pot scrie aici ce luptă duceam cu mine referitor la ce pijamale să port aseară )… aşa că voi profita de câteva divergenţe pe care le-am avut azi cu un amic pentru a sublinia un subiect adesea ignorat şi anume : “câte persoane se pot mândri că sunt prieteni adevăraţi?”
Cred că este incorect să foloseşti cuvintele “prieten” şi “adevărat” împreună, ar fi un pleonasm, căci nu poţi fi prieten fără să fii adevărat, loial, prezent…Atunci, să reformulez: “câte persoane se pot mândri că sunt prieteni?”.
Tu o poţi face? Dar cel pe care îl consideri tu prieten? Dar eu..? ş.a.m.d.
Şi uite-aşa închei alt articol cu o întrebare pe care să v-o adresaţi vouă şi la care să încercaţi să vă răspundeţi cât mai sincer.
“Felicitări pentru spectacolul de după spectacol…”-by gaby :-j
Mulţumesc.

Lucrurile au cam scăpat de sub control… ceea ce promitea să fie o prietenie solidă, a devenit doar o amintire azi… şi îmi doresc atât de mult să te ajut, mi-am făcut un scop din asta… te rog doar să mă laşi, să nu mă alungi!
Nu putem să ajutăm pe cineva dacă acel “cineva” nu îşi doreşte, nu-i aşa?

Seems like I’m a puppet and you’re the puppetteer

Şi iar mă trezesc… aceeaşi pereţi, acelaşi miros, aceeaşi eu.
Mă plictisesc gândindu-mă că e o noua zi în care voi repeta tot ce am făcut ieri… îmi voi face aceleaşi veşnice complexe, mă voi urî, apoi voi găsi ceva care să îmi facă plăcere pentru ca la sfârşitul zilei să mă urăsc din nou şi, bineînţeles, te voi iubi pe tine… dar tu nu vei şti asta. Poate ţi-au spus-o alţii, poate că ai fost suficient de deştept încât să realizezi că bileţelul era pentru tine, poate că ştii pentru că ţi-am zis-o şi eu sau pur şi simplu…simţi asta! dar nu eşti suficient de deştept să înfrunţi realitatea… şi eu stau… aştept! nu mă întreba ce, nu aş şti ce să îţi răspund..
Poate te aştept pe tine, deşi pare absurd după ce s-au scurs atâtea luni de zile, ştiu, şi mie mi se pare.. dar, poate nu pe tine te aştept, ci doar momentul în care te voi uita, în care voi înceta să îmi fac griji pentru tine, să îi întreb pe prietenii tăi de tine (pentru că, recunosc, sunt o laşă), deşi ştiu că nu va veni niciodata…
Oare când adormi, la ce te gândeşti? când te trezeşti, îţi trece oare prin minte că eu fac acelaşi lucru, dar gândindu-mă la tine?
Orice aş face, gandul meu mă duce ÎNTODEAUNA LA TINE, prietenul meu drag!

Later add (cam prin februarie, aşa…)