Cazul Domnului T. (partea a cincea)

În uşă bătăile nu mai conteneau şi creşteau în intensitate.
De cealaltă parte a uşii se petreceau lucruri care în alte circumstanţe l-ar fi scandalizat pe Domnul T. De fapt, acele evenimente nici nu ar fi avut loc pentru că agentul nostru este un om respectat şi cu o reputaţie imaculată. Irina îl înştiinţase pe superioriul său despre comportamentul straniu al Domnului T. şi acesta îşi făcuse apariţia în cel mai scurt timp posibil.
În biroul său, eroul nostru nu se sinchisea de cele ce se petreceau şi părea să nu audă nimic. Se pierduse în contemplarea unei poze de pe ecranul calculatorul său. Mâna dreaptă mângâia ecranul rece sub care zâmbea un chip adolescentin şi zâmbitor. Chipul celei pe care a iubit-o. Pe care o iubeşte.
“Agent T. deschide! În caz contrar, mă văd nevoit să dărâm uşa!”
Domnul T. se ridicase nepăsător de la birou şi, răsucind cheia, lăsă uşa să se deschidă sub presiunea loviturilor.
În birou îşi făcu apariţia superiorul agentului împreună cu alte şapte-opt feţe curioase.
-Ieşiţi afară şi închideţi uşa după voi!
Rămaşi singuri, Domnul T. contempla aceeaşi fotografie din faţa calculatorului în timp ce superiorul său îl privea consternat.

-Ce dracu’ ai? A dat malaria în tine şi ai hotărât să te izolezi?!?Răspunde agent! Îţi ordon să te ridici!

-Uite. răspunse liniştit Domnul T.

-Ce? La ce să mă uit? Tu eşti nebun? Îţi baţi joc de mine? Ascultă aici: eşti cel mai bun om al meu, dar nu îţi permit să îţi baţi joc de mine!

-E ea. vezi? Ea!!

-Am să te rog să îţi faci un control la cap! Eşti nebun! Despre care “ea” tot vorbeşti?

-Ştii bine la cine mă refer!! Ai ştiut mereu, doar că ai ascuns-o cu cinism! De asta o laşi să moară! Unde ai ascuns actele ei, nenorocitule?
Domnul T. îşi pierduse controlul şi, ridicându-se brusc, îl prinse pe ofiţer de guler şi îl privi cu ochii fulgerând de furie.
Superiorul său încercase un sentiment de spaimă şi cu vocea chinuită apucă să strige: “Paza!!”

To be continued…

 

Tindem spre fericire…

Toată viaţa suntem în căutarea fericirii. Am transformat asta într- un ţel şi am face orice compromisuri, am fi capabili de orice acţiune pentru a-l atinge.
Mulţi cred că e undeva, sus şi încearcă să zboare pentru a o prinde. Sunt şi dintre cei  convinşi că stă ascunsă undeva, la trei metri sub pământ şi o caută în van. Majoritatea nu o găsesc niciodată.
E un paradox;  nu poţi găsi un lucru care nu se poate defini. Care nu are formă nici chip.  Aunci să aşteptăm până vom trece în nefiinţă ca să fim fericiţi, aşa cum vom vedea şi Divinitatea.

Fericire=zâmbet, râs. Oare aşa să fie?

E clar, dacă râzi de un biet împiedicat care nu a văzut piatra din faţa piciorului, nu eşti nici pe departe un om fericit. La fel cum nici nu poţi numi fericire efectul unui banc bun, care te lasă cu dureri de maxilar(după o porţie zdravănă de râs, bineînţeles).
Aşadar, “mit busted”! Zâmbetul nu echivalează cu fericirea.

Şi uite aşa se tot chinuie marii filozofi de secole să îi dea de cap şi numai nu vine cineva care să ne scoată pe toţi din beznă. Cineva care să aibă fericire de vânzare sau măcar de împrumutat.
Fericirea asta se află prinsă undeva între Comunism şi Democraţie: nu se găseşte nicăieri şi nici nu avem bani să o cumpărăm.
Aşadar, să emigrăm cu toţii la Polul Nord, poate o fi undeva pe sub zăpadă, sub un gheizer, cine ştie?

 

28

Azi, mă las răpusă de amintiri.

Mă arunc în braţele lor şi visez…

Doar azi.

Şi în fiecare a 28-a zi din fiecare lună a anului.

 

Romanian movie

Dragă jurnalule

Uite ce e,
am iubit un băiat (încă îl iubesc), m-a părăsit şi restul poveştii îl ştii. “Romanian movie”, cum ar spune proful cursului de Mass media. Sau poate “Romanian” e prea dur.. hai să îi spun “Everybody’s movie”-
Problema mea este că de atunci nu mă mai regăsesc. Bine, bine, m-am refugiat în scris, în citit, am devenit super-deşteaptă, m-am autodepăşit la capitolul ăsta.
Am un IQ foarte ridicat de când… na’, ştii tu.
Cu ce m-am mai ales? Cu aproximativ 10 kg în plus.
Cu nopţi nedormite.
Cu gânduri negre şi de tot felul (ştii tu: mă uitam la ştiri să văd când creşte nivelul Siretului ca să mă arunc de pe pod, scriam reţete false pentru Diazepam, etc, etc. Ştiu, era mai uşor să îmi tai venele, dar niciodată nu mi-am dorit să am parte de o moarte dureroasă –am vrut să mor ca o artistă ce sunt )
Următorul pas a fost să mă izolez. Am început să trăiesc doar din clipele dulci în care îl visam… Dimineaţa îi simţeam urma călduţă pe cearceaf, îi vedeam ochii mari şi somnoroşi. Bineînţeles, începusem să iau droguri. Aveam vedenii.
Peste tot, el.
La baie, mă privea insistent în timp ce făceam duş. Să nu crezi că îmi displăcea, dar începusem să îmi fac griji dacă nu cumva are vreo problemă. Adică, avea o privire bolnăvicioasă şi pofticioasă.
Nici când voiam să mănânc, nu mă lăsa. Îmi tot spunea că m-am îngrăşat de când nu a mai fost el şi acum e timpul să ia măsuri.
Venea la cursuri cu mine. Nu îl puteam lăsa acasă, evident. Era foarte gelos.
Nu îmi dădea voie să mă aproprii de băieţi şi dacă o făceau ei, mă prost-dispunea şi îmi vorbea urât, astfel că nu mai eram în stare nici să port o conversaţie normală.
De multe ori, leneveam cu el în pat şi mă convingea să nu mai merg la cursuri. Nu mă duceam. Stăteam în braţele lui.
Mă iubea.. da, mă adora!
Odată, am vrut să desenez, ştii cât de mult îmi plăcea. Dar mi-a luat pensonul din mână şi m-a convins să dorm cu el. Îmi spunea mereu că am ochii obosiţi şi că sunt palidă. Aveam nevoie de odihnă.
Şi îl ascultam, doar mă iubea.
Începusem să dorm foarte mult. Dar el era alături de mine şi eram atât de fericită…

Până într-o zi.

Când m-am trezit şi a dispărut.

O doamnă îmbrăcată în alb mi-a deschis pleoapele şi mi-a băgat o lumină în ochi. Atunci totul era confuz, nu distingeam bine lucrurile din jur.
Apoi am aflat că am fost în comă o lună, trei săptămâni şi două zile în urma unei supradoze de cocaină.

Acum ştiu.

 

Sertarul cu amintiri

Sunt străzi pe care nu m-am perindat de mult. Jocuri ale copilăriei pe care le-am uitat.
Oameni de care nu îmi aduc aminte.
Cărţi pe care le-am citit, dar le-am uitat morala.
Dulciuri pe care le-am mâncat, dar nu mai ştiu ce gust aveau.
Culori cu care am desenat, dar nu îmi mai amintesc cât de vii erau…
Mi-am injectat pentru prima dată “uitarea” acum mult timp – evident, nu îmi amintesc când. De atunci mă droghez cu ea. Recunosc, sunt dependentă.
Am încuiat chipuri ale prietenilor, prima seară la patinoar, prima căzătură de pe bicicletă, sfaturi, învăţăminte, dojeni, fotografii, primul sărut, prima iubire, într-un sertar. Şi nu mai reţin unde am pus cheia.
Am căutat-o, uneori. Mi s-a făcut dor de câte o hârtie mâzgâlită, de o poză făcută în grabă la mare, de îmbrăţişarea lui ocrotitoare… dar nu ştiu. Am uitat.
M-am întâlnit nu demult cu un vechi prieten şi mi-a spus, după câteva vorbe schimbate: “Vai, ce mult te-ai schimbat! Nici nu mai ştiu cine eşti acum!”

Dar el?

El cine o fi fost?

Nu îmi aduc aminte…

 

Ultimul fum de ţigară…

Mi-am ridicat cărţile de jos şi am decis ca data viitoare să fiu mai atentă pe unde merg… “Accidentatul” mă privea curios, făcuse un pas spre a mă ajuta, am bâjbâit nişte scuze lamentabile şi am plecat! Eram grăbită.
Dar de ce, nu ştiu.
Ştiu doar că aveam un curs de la care nu puteam lipsi.
Acum nu îmi amintesc despre ce s-a vorbit la cursul de atunci, nu mai reţin nici de ce era absolut necesar să ajung. Mă simt ca lovită de un meteorit.
Nu am mai fost niciodată lovită de un meteorit.
Dar dacă aş fi, sigur aşa m-aş simţi.
E ca atunci când te afli într-o încăpere luminată orb de nişte becuri prăfuite, la o masă ponosită cu o ceaşcă de cafea rece în faţă, savurând cu setea unui beţiv ultimul fum de ţigară…
[în condiţia în care acesta ar fi şi primul!]

 

Cazul Domnului T. (partea a patra)

Pe alocuri, zăpada începuse să se topească. Domnul T. mergea distrat, cu paşii mari, grăbiţi. Se udase la picioare, dar nici nu simţea…
Avea înfăţişarea unui om care, aflat la marginea unei prăpastii, era forţat să aleagă între a traversa podul aflat la doi paşi de el şi a sări.
Omul ar fi sărit. Domnul T. deasemenea. Speriaţi, ochii priveau fix înainte, fără a avea un obiectiv anume, dinainte stabilit… [multe persoane care l-au vazut în acea zi susţin că "arăta de parcă era de pe altă lume, parcă ar fi fost obsedat de o idee care nu îi dădea pace. Arăta ca un nebun evadat.". Mulţi spun chiar că l-ar fi auzit vorbind singur...].
Personajul se degrada treptat, psihic începea să simtă repercursiunile jurămintelor din trecut şi a pasiunilor care i-au marcat personalitatea, care l-au făcut omul de astăzi. Cu toate acestea, destinaţia îi era una clară şi mergea fără înconjur către acolo.
La sediul poliţiei, era o agitaţie de nedescris. Deja se aflase despre ieşirea agentului şi colegii îl asaltaseră cu întrebări de cum intrase în încăpere.Îi privea pe toţi cu un sentiment de înstrăinare, i se părea că nu îi cunoaşte… “Cine sunt ei să îmi ceară socoteală?”, îşi spuse. “Aaa…da, biroul. baza de date. aproape uitam.. Doamne, ce hazard!”; mai acordă o ultimă privire feţelor curioase din jurul său şi se smulse din mulţime aproape alergând înspre birou. Trase uşa după el şi o încuiase, deschise grăbit baza confidenţială de date şi, cu mâinile tremurânde, tasta un nume… un nume pe care îl credea uitat, dar care îi stătea scris pe inimă, întipărit în memorie. Se surpindea şi el de rapiditatea cu care îl tastase, negreşind nici o literă; câtă însemnătate a avut cândva acest nume pentru el şi cât s-a străduit să îl dea uitării.
Nu reuşise şi, surprinzător, nu se jena de acest lucru. Probabil îl ştia de mult, dar nu voia să recunoască…
Aşadar, o întreagă istorie a vieţii femeii i se deschise în trei pagini mari.
“Nu a stat pe loc, asta e clar. Editor de imagine timp de 3 ani la “Diva”, hmm.. deloc stilul ei, dar cine ştie, poate că s-a orientat către alte domenii tocmai pentru că o provocau. Da, mereu i-au plăcut provocările, nu s-a schimbat în această privinţă… “- Domnul T. ţinea un monolog cu voce tare, bucurându-se ca un copil de ceea ce descoperea cu ficare rând citit din biografia celei ce a fost… EA a lui.

To be continued…

 

Cazul Domnului T. (partea a treia)

“Cineva, repede! Garda! Ea e femeia! Ştiu cine e femeia aceasta!” – erau strigătele disperate ale eroului nostru care ieşise ca înnebunit din rezerva victimei accidentului feroviar din 28 ianuarie.
Se agăţase de o asistentă ca de ultima sa speranţă; începuse să o scuture cu putere: “Ea e! E ea! Cum de nu v-aţi dat seama până acum? Incompetenţilor! Nebunilor!”. Domnul T. începuse să îşi piardă controlul şi vorbele sale nu aveau nici o noimă.
-Calmaţi-vă domnule! Despre ce femeie vorbiţi? Încercaţi să vă puneţi ideile în ordine!
-Ce tot spui femeie? Nu vezi că e pe moarte? Ea moare din cauza voastră!!
-Domnule, cine e pe moarte? Despre cine vorbiţi?
-Arşşş! scrâşni din dinţi agentul şi o îmbrânci pe asistentă lipind-o de perete. Nu sunteţi buni de nimic! Spunând acestea, Domnul T. coborâ scrările în grabă şi ieşise din spital pierzându-se prin mulţimea de trecători.
Era pentru prima dată după mult timp când nepăsătorul agent îşi pierduse cumpătul şi încă într-un mod atât de penibil.
Nici după atâţia ani, când rememorez acele scene, nu îmi pot imagina ce grea luptă ducea sufletul lui aparent secat de sentimente…
Îşi lăsă maşina în parcarea Spitalului şi o porni pe jos spre biroul său. Sute, mii de amintiri i se perindau prin minte, îi răscoleau liniştea şi sufletul. Nu se regăsea deloc în starea asta, dar era acaparat de ea. Încerca sentimente pe care le credea pierdute. El, marele apatic, să fie acum atât de mişcat de un simplu chip, de o pereche de ochi verzi…
Ştia însă că nu era un chip oarecare, iar ochii… ochii, erau de un verde pe care a jurat acum douăzeci şi patru de ani că nu îl va uita vreodată…

To be continued…

 

ca la noi.

Plouă torenţial de 7 ore în Iaşi, iar oraşul nu mai face faţă.
°două staţii cu autobuzul: 40 min.
°un traseu care în mod normal ar fi luat 25-30 de minute (Copou-Galata): 2 h, 10 min.
°magazine în care găseşti umbrele de cumpărat: zero.

Minunat acest oraş, Iaşi!

 

Cazul Domnului T. (partea a doua)

Patru zile de la accidentul feroviar de pe DN 13.
Încă nici un indiciu cu privire la cauzele acestuia sau la identitatea femeii.
-Nu a raportat nimeni lipsa victimei?
-Nu domnule! Nici un anunţ, la nici un sediu.
-Numai de ar trăi, în ea stă tot adevărul, răspunde absent agentul nostru, privind tabloul din spatele Irinei.
-Miros cumva interes personal în tot acest caz, domnule?
-Nu fi ridicolă Irina! Vezi dacă sunt în ordine dosarele alea, fugi, repede!
Irina iese din biroul şefului, sigură pe bănuielile ei. Clar, Domnul T. e afectat de caz mai mult decât vrea să arate.
În aceeaşi miercuri, dar după-amiază, acesta făcuse o vizită victimei. Starea ei nu suferise nici o modificare iar medicii erau rezervaţi cu privire la şansele de supravieţuire.
Domnul T. era deja un vizitator cunoscut al victimei, avea trecere la toţi medicii de gardă şi la toate asistentele; din seara accidentului până în prezent, venea de două ori pe zi să se intereseze de starea ei. Cu toate acestea, nu a văzut-o niciodată. Se mulţumise doar să afle de ea, să o urmărească de departe cum respira greu cu ajutorul aparatului.
“Trebuie să o văd!” îşi spuse şi intră în rezervă cu convingerea că va avea curajul să se apropie de ea.
Curajul însă îi pierise în momentul în care o văzuse cu ochii deschişi, privind ţintă spre el. Îngheţă în faţa ei privind-o cu nesaţ; sângele începuse a-i fierbe în vene şi simţea că e gata să cedeze.
Se apropie încet de pat şi observă că privirea îi rămase pironită în locul de unde plecase el.
“Nu pe mine mă privea. Da, da, normal. E sub efectul sedativelor, probabil doarme cu ochii deschişi… tontule, ce te-ai speriat aşa?”, se mustră în gând.
Inima îi bătea să îi sară din piept.
Îndrăzni în cele din urmă să se apropie suficient încât să îi poată da masca de oxigen la o parte, preţ de câteva secunde…
Ochii ei verzi, de sticlă, tenul de porţelan, aluniţa din colţul gurii. Câteva riduri care nu erau acolo când o văzuse ultima dată.
Ochii i se umplură de lacrimi şi Domnul T. plângea pentru prima dată după 24 de ani…

To be continued…

 

1

Sunt:
365 de emoţii care îmi inundă sufletul la fiecare adiere de vânt… îmi atinge obrazul şi simt mângâierea lui.
365 de evenimente care mi-au schimbat viaţa. Nu credeam să-nvăţ atât de multe lucruri într-un interval atât de scurt.
365 de zâmbete pe care le-am dăruit datorită lor, dar în special datorită lui.
365 de idei care au fost contestate sau apreciate. Majoritatea le-am scris aici, în acest mic spaţiu virtual.
365 de oameni care au trecut pe lângă mine şi nu le-am acordat nici cea mai mică atenţie.
365 de zile.

De când a luat naştere “Un blog obişnuit”.
La mulţi ani ţie!!

 

Cazul Domnului T. (partea întâi)

Domnul T. este agent de poliţie specializat în criminalistică. Are o slujbă care îl plictiseşte pentru că a văzut atât de multe corpuri reci şi mutilate în cei 20 de ani de carieră, încât nimic nu i se mai pare bizar. Nici un caz nu este mai ciudat decât altul, sau mai greu, sau mai urât.
În dimineaţa asta, ca de obicei, îşi bea cafeaua în biroul său, studiind câteva rămăşiţe ale unui caz nerezolvat; nu îl surprinde cu nimic.Nici nu îşi mai bate capul, aruncă dosarul pe fotoliul din colţ şi priveşte liniştit pe geam…
Sună telefonul.
-Da, Irina!
-Domnule, agent Cordărescu e pe linia 2. Spune că e urgent.
-Fă-mi legătura.
-Da, Cătăline, care-i buba?
-DN 13, accident feroviar. Maşină spulberată de un accelerat de Constanţa. Soldat cu victime,  femeie, cam la 42 de ani.
-Trăieşte?
-Da, e în drum spre Spitalul de Urgenţe, dar e foarte grav. Puţine şanse de supravieţuire.
-Hai că îmi spui mai multe pe drum. Am plecat.

La faţa locului, colegii săi deja au închis locul accidentului, urmele erau atent preluate, dar nimeni, cu excepţia femeii grav rănite nu ştia adevăratul motiv al tragediei.
Domnul T. ridică din umeri, nimic supsect. Aparent, femeia a rămas blocată pe calea ferată, făcând greşeala des întâlnită de a schimba într-o treaptă inferioară de viteză exact pe linia ferată. Probabil neexperimentată, motorul s-a oprit, ea a intrat în panică şi cu ghinion, nu a mai putut reporni motorul.
Ăsta era tabloul pe care şi-l crease chiar de la prima vizualizare a scenei.
-Ce spui?
-Evident, e vina victimei. Cred că i s-a oprit motorul.
-Şefu’ zice că semnalele de avertizare sonoră şi luminoasă nu funcţionau.
-Aaaa, atunci se schimbă lucrurile.
Vasăzică, nu era chiar neexperimentată… să fi fost un accident cu premeditare?
Întrebarea nu îi dădea pace. Mai studie puţin locul, schimbă câteva opinii cu superiorii săi şi plecă spre spital. Ceva îl neliniştea.
Îşi prezentă legitimaţia, interogase medicii ambulanţei, de la care află că femeia suferise un traumatism cranio cerebral grav şi la nivelul toracelui, este în stare critică şi sunt şanse minime ca victima să supravieţuiască.
“Minunat! S-a dus şi şansa cea mai uşoară de a afla adevărul!”, îşi spuse indignat agentul.
Trebuie să menţionez că Domnul T. este un individ cu foarte mult sânge rece, cu un caracter de o tărie rar întâlnită, greu de sensibilizat. Se zvoneşte cum că până în prezent nici un caz nu l-a interesat mai mult decât profesional.
A urmat o noapte albă în care s-a pornit la procedurile de identificare a victimei şi ale cauzelor accidentului. Nici urmă de acte de identitate ale femeii, deocamdată, o anonimă.

To be continued…