Anunţ

Începând de azi, blogul se mută pe adresa aceasta.

Scrisoare de dragoste

“Încarcă-mă tu de viaţă şi zâmbete! Sărută-mă pe creştet şi ajută-mă să cresc!”. Puse stiloul jos şi băgă scrisoarea în plic. Îl umezise cu limba şi îl sigilă. Corpul ei ocupa un loc la bar, dar mintea… mintea urma cărări nebănuite. Numai gândul că ar putea pătrunde până într-acolo o cutremură. Dar îi plăcea. Îi plăcea să se gândească la el. Să îl sărute cu ploaia… să îi admire chipul, din fotografii.
Se ridică, primul gest fu acela de a scoate portofelul din geantă, dar vărsă berea pe tejghea. Vai, unde îţi este mintea tu, copilă îmbătată? Priveşte, scrisoarea pe care în sfârşit îţi făcuseşi curaj să o scrii e udă! Scrisul s-a şters şi să aşterni aceleaşi cuvinte a doua oară e ca şi cum ai încerca să treci o apă din nou, după ce te-ai înecat.
De ce zâmbeşti? oare nu îţi pare rău?
“De ce aş regreta?”, îmi răspunde cu nonşalanţă. “Doar nu era pentru el!”

Ultima plimbare

Fragmente din odiseea mea dansând în faţa ochilor voştri. Vă aştern la picioare stropi de ploaie coloraţi, resturi din surâsul meu, lumina orbitoare a felinarelor bătrâne de pe Aleea cu Castani.
Las pofta mea de viaţă celui trist şi izolat; tot lui îi spun că o pasăre nu poate fi mai liberă decât el, nici mai fericită. Până la urmă ţeava unei puşti o va ţinti şi se va prăbuşi.
Acum îmi beau cafeaua cu două cubuleţe de zahăr şi o picătură de lapte. Nu fumez. Niciodată nu am avut alt viciu decât viaţa însăşi. “Şi cafeaua de care vorbeai?”, te vei întreba. Eeeh, cafeaua e un moft. Ca şi pantofii de catifea verde. Nu i-am purtat niciodată… cred că îi voi încălţa astăzi. Mi-au plăcut acolo, în vitrină.

Da, îi voi încălţa şi voi merge pe străzi plouate, va fi ultima oară când fac asta.

P.S. acesta este ultimul post. a venit timpul.

Show must go on!

Rimelul curs îi desena lacrimi amare ce-i scăldau ochii limpezi. Lăsă sufletul chinuit în culise şi scoase dintr-un ungher întunecat o mască.
Strălucitoare, ca de obicei; obrajii roşi, buzele suculente, ochii rotunzi umbriţi de genele mari şi prea negre legănate agale.
O atingere uşoară de mână şi pudra acoperi paloarea rece a măştii. Părea atât de caldă… şi totuşi atât de rece.
Râse încetişor. Încă o noapte albă pentru doamna în negru.
Cortina îi făcu loc; chipul de porţelan strălucea sub zeci de lumini, sute de priviri îl savurau. Trupuşorul firav lăsa umbre crude sub care zăceau toate aducerile-aminte. O lacrimă se strecură sub mască… o înghiţi amar.
Şi cartea înecată de ceară zăcea tot la pagina 28.
Spectacolul trebuie să continue!

A meritat!

Mi-am ascuns faţa între palme
lacrimi am lăsat
să curgă… şi-apoi au stat.
Ne-am ridicat buimaci
şi printre haine
fulgi s-au strecurat. Şi-apoi au stat.
Lumânarea de pe carte
o mai ştii? când ne-ncălzea?
şi ea, a fost, a tremurat.
şi-apoi a stat. dar mai întâi a luminat.

a meritat?

să plâng pentru nimic…

A MERITAT! dacă în asta va fi constat

venirea TA!

Cazul Domnului T. (partea a şasea)

Îşi ţinea cu mâna dreaptă pălăria, începuse să viscolească şi vîntul încăpăţânat i-ar fi smuls-o de pe cap. Mâna stângă se încălzea în buzunar; din când în când făcea schimb.

Nu mai era cale de întoarcere, rămăsese pe drumuri. Se putea angaja oriunde, toţi l-ar fi vrut, dar sigur că incidentul de azi nu va rămâne fără rezonanţă şi reputaţia lui începea să fie pusă la îndoială. Unde e Domnul T. glacial şi cu simţul răspunderii? Ce s-a ales de a sa diplomaţie? Revenise la cel dintâi, sufletul său zbuciumat îşi revendica drepturile. Era timpul lui să se răzvrătească şi exact în acele momente îşi îndrepta victima spre cel ce avea să fie sfârşitul. Poveştii.

“Nemernicul ăsta spunea că nu avea habar de actele ei. Nu cred să fi minţit. Dar sigur ştia cine e ea! Imposibil să nu fi ştiut!” îşi spunea Domnul T., grăbind paşii spre locul accidentului de acum patru zile de pe DN 13.
Se întunecase şi vîntul creştea din ce în ce mai tare. Ajuns în dreptul indicatorului cu semnale luminoase şi sonore ce ar fi trebuit să o avertizeze pe EA în ziua accidentului de sosirea trenului, Domnul T. se oprise, îşi lăsă pălăria dusă de vânt şi verifică din priviri distanţa dintre indicator şi calea ferată.
Călcă metalul rece al primei şine, păşind apoi spre cea de a doua. Se ajută de lanternă pentru a verifica şinele… aparent fără sens, zări la trei paşi un obiect ce i-a atras atenţia. Apropiindu-se, îşi dădu seama că este piesa lipsă din scenariul accidentului. Portofelul ei.
“Nu îmi vine a crede! Cât am putut fi de naiv să nu fac asta mai devreme!”. Mustrându-se, lumină cu lanterna actele pe care le scotea pe rând, nerăbdător, din portofel.
Frigul îl străpunse, dar tremura mai mult de emoţia descoperirii făcute. Scoase telefonul şi formă un număr… curios, în jur începuse să fie tot mai lumină, lucrurile deveneau tot mai clare, copacii îşi mişcau umbrele.
Nu reuşea să audă nimic, deşi vedea mişcarea energică a crengilor. În jur, continua să se lumineze mai tare.
Îşi mută privirea spre înainte. Era un far? Nu… îşi puse mâinile în faţa ochilor orbiţi… Era un tren?

• Spitalul de Urgenţe Constanţa declară că pe data de 01 februarie a.c. victima accidentului feroviar de pe DN 13 din 28 ianuarie a aceluiaşi an a decedat în urma unui atac de cord.

• Oficiul Judeţean al Poliţiei Constanţa declară că pe data de 01 februarie a.c, agent T. din cadrul aceluiaşi Oficiu a decedat în urma unui accident feroviar înregistrat pe DN 13 la o trecere la nivel cu cale ferată. Semnalele luminoase şi sonore ale indicatorului erau defecte…

Sfârşit

O furtună într-un pahar de whiskey

Pe la încheieturile uşii vântul fluiera nervos. Ploua demenţial de douăsprezece ore şi patruzeci şi trei de minute. Rezemată de perete, am ferit perdeaua şi printr-un ochi de geam observam fascinată cum se sparg picăturile nervoase de pervaz. Norii s-ar fi prăbuşit de grei ce erau şi ce negri!

Îl văd. Nu îl mai văzusem din vară. Doamne, îmi făcusem atâtea planuri pentru reîntâlnirea noastră… aveam să port o rochie lila care să îmi acopere genunchii, cizmele lungi de piele şi căciula croşetată; nu aveam să uit de mănuşi. Aveam să îl privesc sfioasă şi să plec privirea, dacă s-ar fi putut să roşesc, ar fi fost perfect. L-aş fi îmbrăţişat apoi puternic şi i-aş fi apăsat buzele moi de ale mele însetate de sărutarea lui.

Eram în pijamale, ciufulită, cu ceaşca de ceai în mână. S-a uitat înspre etajul meu şi m-a văzut la geam. Am tras repede perdeaua; în zadar. M-a văzut. Acum urca scările. Îi auzeam paşii, îi simţeam neliniştea, nerăbdarea. Şi el pe a mea.

Îi uitasem chipul. M-am obişnuit să mi-l conturez în imaginaţie şi să îl construiesc din amintiri… când am văzut mânerul uşii coborînd, încercam să îmi stăpânesc inima, căci avea să fugă în braţele lui înaintea mea.

Paşi timid. I-am văzut apoi braţul stâng împingând uşa încet. Ştia că sunt acolo; coborî privirea în podea.
Am rămas locului timp de câteva secunde, mi-e greu să precizez câte. Atunci mi s-au părut o veşnicie.În clipa imediat următoare veşniciei mi-am înfăşurat braţele în jurul gâtului lui şi “i-am apăsat buzele moi de ale mele însetate de sărutarea lui”.

Am deschis ochii, erau tot douăsprezece ore şi patruzeci şi trei de minute de când ploua necontenit. Eu eram tot la geam, privind stropii cum se izbesc de pervaz, alţii, mereu alţii.
Nu aveam ceaşca de ceai în mână, mă înşelasem. Era paharul rece de whiskey în care se înecau două cuburi de gheaţă.

Iar mi s-a făcut dor.

Cât te-a iubit de mult…

Obsesia săptămânii: Florin Chilian - Chiar dacă.

Chiar dacă n-o mai vezi zâmbind
Chiar dacă…
Chiar dacă n-o mai simţi venind
Chiar dacă…
Chiar dacă nu-nţelegi cum s-a întâmplat

Chiar dacă n-o mai poţi suna
Chiar dacă…
Chiar dacă n-o mai poţi chema
Chiar dacă doar amintirile-au rămas de-atunci cu voi

Chiar dacă nu-i mai poţi vorbi
Chiar dacă…
Chiar dacă n-o poti întâlni
Chiar dacă…
Chiar dacă toată lumea e-ntre voi

Chiar dacă el nu-i vinovat
Chiar dacă ştii, şi n-ai uitat
Chiar dacă lumea s-a împărţit stupid la doi
Chiar dacă viaţa v-a speriat
Chiar dacă ştii, el n-a uitat
Şi telefonul sună, sună mereu…

Ce mult te-a iubit,
Ce mult te-a iubit,
Ce mult te-a iubit,
Cât te-a iubit de mult…

Chiar dacă nu te vede
Chiar dacă…
Chiar dacă nu mai crede
Chiar dacă…

Chiar dacă nu mai ştie unde eşti
Chiar dacă o mai vezi trecând
Chiar dacă la braţ cu soţul ei mergând

Chiar dacă din când în când priveşte înapoï
Ce mult te-a iubit,
Ce mult te-a iubit,
Ce mult te-a iubit,
Cât te-a iubit de mult…

Trăim în România

Când un personaj valoros, un actor talentat, prea puţin mediatizat în raport cu valoarea sa se stinge din viaţă se ştie prea bine ce se întâmplă.
Două săptămâni doar despre asta se vorbeşte, se trezesc toate vedetele să îl regrete, să îl aprecieze, apar personalităţi care pretind că au fost la a 20-a lui aniversare, că i-au botezat căţelul ş.a.m.d.
Pe toate canalele TV, în toate ziarele numai despre asta se vorbeşte, de ajungi să cunoşti şi bolile din copilărie a persoanei în cauză.
Aşa a fost şi cazul regretatului Gheorghe Dinică. Dar de aici, la a ridiculariza situaţia şi a obţine beneficii de pe urma morţii sale se impunea totuşi existenţa unei bariere de bun-simţ. Barieră pe care, se pare, unii au depăşit-o. Mă refer la asta:

 

No comment. Românii ştiu să profite de pe urma morţii caprei vecinului. Sau a unui actor valoros şi iubit cum a fost Gheorghe Dinică.

Mi-e tare dor…

Mi-e dor să fiu copilul obraznic şi cuminte. Inocent şi vinovat. Vesel şi plângăcios.

Vreau să descresc, să tai din centimetri suficient cât să mă ghemuiesc în ochiul geamului. Să port hainele Luciei (păpuşa mea de 80 cm) şi să îmi maschez buzele cu rujul pe care îl furam din geanta mamei.

Mi-e dor să o întreb: “mama, dar eu când mă fac mare?”

Schimbaţi placa!!

Mă detaşez preţ de un articol de stilul meu, doar puţin (ce e prea mult strică) pentru a face o precizare: lumea a luat-o razna cu… nici nu îmi vine să îi pronunţ denumirea! Ei bine, cu gripa asta nouă, denumită şi porcină!

Mass media se hrănesc cu acest subiect, deschid televizorul: “încă două cazuri de AH1N1 depistate nush pe unde”, citesc ziarul: “Alţi doi copii îmbolnăviţi de….”, afişe, bannere, chestii, minuni împânzesc România! Spălaţi-vă pe mâini oameni buni, mutaţi spălătoria, şcoala, magazinul, benzinăria etc la voi acasă ca să nu fiţi nevoiţi să vă deplasaţi în acest mediu infectat cu gripă porcină!! Oamenii sunt panicaţi, manipulaţi că dacă nu se vaccinează mor! Nu au murit bunicii noştri sub stăpânire comunistă, mergeau pe câmp la arat şi se îmbolnăveau de temirice, nu beneficiau de servicii medicale (pentru că nu erau) şi cu toate astea stau la taclale cu bunicu’ care are plămânii mai sănătoşi decât ai mei!

Aşa că încetaţi fraţilor cu megahipersuper-fenomenul “porcină”! Vedeţi că a murit Gheorghe Dinică (Dumnezeu să îl ierte), mai schimbaţi subiectul!

P.s.: nu a murit de porcină!

She has been the one!

It is that strange feeling that you have when you lose somethnig that you once owned…
Once you were happy because of her smile. She offered you every piece of her existence and never asked for something in return. She was your compensation for every tear that you shed.
You used to surround her in your arms and never want to let go! Her clumsiness made you laugh from the botom of your soul and these were the only moments when she was making  you cry: tears of happiness!
I remember once, when she started to dance in the rain and she was jumping into plashes laughing tempting you to join her. She was happy. You made her happy.
Do you remember her delicate tanned skin that  smelled like vanilla… and her cherry lips that you kissed so many times?

How could you ever forget that she has been the one?